Gândul care schimba lumea

Interviu cu prof. Dumitru Constantin Dulcan

– Domnule doctor, pentru aceia care nu au citit “Inteligența materiei”, ce înseamnă această sintagmă?

– Foarte pe scurt, pornind de la anumite fapte și observații științifice, în “Inteligența materiei” repuneam pe tapet vechea controversă între tabăra “misticilor creaționiști” și cea a adepților teoriei evoluționiste a lui Darwin.

Conform acesteia din urmă, viața în univers ar fi doar un accident și, mai mult decât atât, chiar conștiința omenească ar fi un accident. Cealaltă tabără, care susține existența unui model, a unui plan universal inteligent care a condus la apariția vieții și a conștiinței, se situează diametral opus. Ei bine, în carte eu plec de la premisa că viața este în mod evident inteligentă, aduc argumente în acest sens și formulez întrebarea dacă inteligența este un rezultat, așa cum susținea până nu de mult știința occidentală, sau dacă nu cumva este, de fapt, o cauză.

Constatăm cumva că inteligența materiei este un datum, că ea are capacitatea misterioasă de a se așeza în așa fel, încât viața și conștiința să devină posibile. Am adus în discuție aceste resurse misterioase ale materiei, în vremuri în care nu se putea discuta deschis această problemă, din motive ideologice. Sigur că a trebuit să fac niște piruete de exprimare, altfel cartea nu ar fi putut apărea, dar subtextul cărții era clar pentru oricine știa cât de cât despre ce este vorba. Ideea acestui subtext este aceea că materia este mult mai mult decat credem, iar astăzi, știința recunoaște faptul că viziunea mecanicistă asupra universului este definitiv depășită.

Descoperirile fundamentale ale fizicii secolului 20 au schimbat complet ceea ce credeam despre univers și despre ființa omenească. Știm, astăzi, că ceea ce consideram a fi materie solidă, respectând legile mecanicii clasice a lui Newton, nu este deloc ceea ce pare a fi. Atomii din care este făcută materia, inclusiv corpul omenesc și creierul, nu sunt solizi, nu sunt niste particule, ci sunt mai curând niște individualizări ale unei forme de energie vibratorie. Distanța între nucleu și electronii săi este uriașa, iar dacă ar fi să o comparăm la scară, este echivalentă cu distanța de la pământ la soare. Știința a început investigarea acestui univers interior și, la fel ca în cazul universului exterior, pare să nu existe o frontieră finală. Se descoperă mereu noi și noi particule subatomice, din ce în ce mai mici, iar natura acestui univers este în mod evident energetică și informațională. Lucrurile, obiectele, corpurile, de la stele și planete până la corpul omenesc, par a lua ființă din acest câmp universal de energie. Nu știm cum se întâmplă acest lucru încă, dar a devenit evident că există o legătura între conștiință, așa cum o definim noi, și acest fenomen de… materializare a formelor din câmpul universal de energie. A fost dovedit în laboratoare faptul ca observatorul, omul de știință, care are așteptări și speranțe, influentează rezultatul experimentului său atunci când se lucrează cu particule subatomice, cum ar fi un foton. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru? Inseamnă că numai gândind, deci reflectând în conștiința omenească un anumit fenomen, îl influentăm. Conștiința influentează materia. Implicațiile acestui fapt sunt enorme, pentru că schimbă, de fapt, tot ceea ce credeam că știm despre lume și despre noi înșine.

 

“Un fluture care bate din aripi schimbă lumea”

– Acestă viziune asupra universului, așa cum reiese ea din ultimele descoperiri științifice, pare foarte apropiată de modelele mistice, ale creării lumii de către Dumnezeu. Până acum, viziunea științifică și cea mistică pareau în contradicție ireductibilă. Asistăm la o unificare a științei cu religia?

– Nu știu când se va produce o unificare a acestor modele de cunoaștere, dar știu că ea este în cele din urma inevitabilă. Există o singură cunoaștere, chiar daca modurile de investigare a universului sunt diferite. Pentru mine, dupa 40 de ani de studiu și de reflecție asupra acestor probleme, este evident, și nu mă feresc să o spun, că există o esență spirituală a întregului univers, care face parte intrinseca din acesta, dacă nu cumva este însăși matricea universului material. Mai putin contează dacă o numim că oamenii de știință, câmp energetic, informațional, chiar câmp al conștiinței universale, așa cum este numit de unele ramuri ale psihologiei, sau daca este numit Dumnezeu, așa cum o fac diversele religii.

Știința a făcut deja marele pas, a depășit deja modelele restrictive, mecaniciste, care au dominat occidentul și civilizația occidentală, timp de câteva secole, și este o chestiune de timp, până când ceea ce am aflat va schimba complet felul în care percepem universul. Religia nu a schimbat încă nimic, rămânând încremenită în ideile de acum mii de ani, într–un mod dogmatic, ce nu se mai potrivește cu nivelul actual al conștiinței omenirii. De aceea, eu prefer să vorbesc despre natura “spirituală” a universului și nu “religioasă”, pentru că religie înseamnă dogma pietrificată. Dar nu exista nici o îndoială ca între viziunile originale ale marilor mistici, ce au stat la baza diverselor religii, și ceea ce descoperă acum știința modernă există o legătură puternică. Puteți numi aceste viziuni intuiții, dacă vreți, și asta nu le scade cu nimic din valoare. Diferitele ramuri ale științei confirmă aceste intuiții, chiar dacă sistemele religioase care au luat ființă ulterior pe baza lor au deturnat viziunea inițială. Psihologia modernă, începând cu Carl Gustav Jung, a recunoscut existența anumitor straturi ale conștiinței, în care se află depozitată întreaga cunoaștere și experiență comună omenirii, o moștenire formidabilă și care poate fi accesată de către oricine, în anumite condiții. Acest nivel al conștiinței, pe care, de pildă, artistii îl numesc inspirație, pe care psihologii îl numesc subconștient, pe care Jung îl numea inconștient colectiv, este sursa cunoașterii prin revelație mistică. Așa că nu este de mirare dacă aceasta cunoaștere reală se intersectează, în anumite zone, cu adevarul științific, susținut cu formule matematice. Mari fizicieni ai secolului 20, precum Schroedinger, Heisenberg sau Niels Bohr, au formulări asupra naturii spațiului și timpului care seamănă izbitor cu cele ale unor texte ale creștinismului primitiv sau ale spiritualității orientale, pentru că vorbesc despre aceeași realitate, investigată cu mijloace diferite. Până acum se credea că știința este perfect obiectivă și că poate măsura totul, iar acum descoperim că lucrurile nu stau chiar așa. Subiectivitatea unui cercetator influențează o realitate pe care o credeam obiectivă și perfect independența de conștiința omenească, ceea ce înseamnă că, așa cum au intuit acei mari vizionări ai omenirii, universul este un tot, că orice lucru are legatura cu toate celelalte lucruri. Sau că, așa cum spune un proverb chinezesc, un fluture care bate din aripi schimbă lumea. Ceea ce noi aflăm acum despre structura universului prin deducții matematice și prin experimente de tehnologie avansată, acești vizionări mistici care au schimbat istoria lumii știau deja, accesând niveluri ale conștiinței despre care noi am aflat abia în secolul 20. După ce timp de câteva sute de ani, știința europeană a rătăcit arogant prin meandrele mecanicismului, crezând ca universul este un fel de joc de biliard al hazardului, iată că redescoperă acum ideea acestui principiu spiritual. Am putea spune că Dumnezeu se întoarce în istorie și în știința, dupa ce a fost izgonit un timp îndelungat, și se întoarce sub forma acestor concepte de ultimă oră, precum câmpurile subtile de energie și informație aflate la baza materiei.

 

 

“Totul a început cu o revelație”

– Domnule doctor, sunteți om de știință. Credeți în Dumnezeu?

– Așa cum spunea un înțelept al lumii contemporane, istoria universului și cea a omului par a fi scrise de o singură mână. Da, cred în Dumnezeu, dar nu într–unul așa cum apare el în iconografia clasica a religiilor. O să vă spun un lucru. Pe mine m–a preocupat sensul existenței dintotdeauna. Citisem tot ce se putea citi în domeniul medicinei, fizicii, biochimiei, eram medic, studiasem neurologia și psihiatria, aveam o baza solidă. Și totuși, ceva nu se potrivea cap la cap. Nu puteam înțelege prin ce miracol materia anorganică putea crea de la sine viața și, mai ales, conștiința. Obosisem. Pe 12 septembrie 1976, pe la orele șase dimineața, stând în pat, am avut o revelație. Pur și simplu am înțeles dintr–o dată că lucrurile stau invers. Nu materia anorganică creează viața și conștiința, ci invers. Am intuit esența spirituală a universului. Mi–am dat seama că există o inteligență intrinsecă a tuturor lucrurilor, a atomilor care știu perfect cum să se așeze și cum să se organizeze în sisteme perfect coerente, și că această inteligență este diferită de cea umană, bazată pe căutare–eroare–succes. Era vorba despre o inteligență a lucrurilor considerate fără viață. Această revelație a stat la baza tuturor cercetărilor mele ulterioare care au confirmat–o. Nu sunt un mistic, sunt om de știință, dar nu sunt orb. Noi nu știm, de fapt, ce este cu adevarat acest proces al vieții, nu stim ce este conștiința, deocamdată doar ne minunăm că dintr–o celulă nediferentiată se poate naște un organism atât de complex precum o ființă umană. Într–un singur an, toți atomii din care e făcută o ființă omenească se schimbă. Și totuși, avem o identitate. Ce este lucrul acela, forța aceea care dă sens tuturor lucrurilor și ființelor, făcându–le să fie ceea ce sunt, care organizează materia mereu în alte structuri? Nu știm. Dar știm deja că informația nu se pierde niciodată, ci rămâne într–un câmp universal informational. Ce este acest camp? Nu știm. Omul are acces la acest câmp de informație. Eu însumi am avut acces la informații, în vise, așa cum se întâmplă multora dintre noi, la informații despre lucruri care nu se întâmplaseră încă. În ce fel poate un medic psihiatru și neurolog, ca mine, să explice acest fenomen, daca nu accepta existenta acestui câmp, oricare ar fi natura lui? În zilele noastre, cercetătorii descoperă uluiți că este posibil că nu creierul să fie depozitul memoriei, așa cum s–a crezut, ci că memoria omenească să existe undeva în acest câmp, iar creierul să fie doar un instrument genial de accesare a acestei memorii. Cum vi se pare această chestiune? Nu sunt decât câteva întrebări ale științei contemporane. Nu vi se pare evident, acum, că în structura intimă a lumii există ceva mult mai inteligent și mai complex decat ne putem noi închipui? Răspunsul la întrebarea dvs, dacă cred în Dumnezeu, este da, cred, chiar daca Îl văd pe Dumnezeu în felul meu.

 

“Cheia cunoașterii se află în psihicul omenesc”

– Vorbeați despre rătăcirile arogante ale științei, timp de câteva sute de ani, în care Dumnezeu a fost izgonit dintre oameni. Are legătură această rătăcire a științei cu criza spirituală în care se află lumea în acest moment?

– Fără nici o îndoială. Omenirea a avansat tehnologic enorm și a creat o civilizație orientată către lumea exterioară, către obiecte, pentru că știința a crezut că poate explica, măsura și manipula totul. Omul s–a crezut stăpânul unui univers haotic ce poate fi posedat prin tehnologie.

 

Întoarcerea lui Dumnezeu

O enormă aroganță. În tot timpul acesta, sute, dacă nu mii de ani, omul a ignorat singura lui poartă către univers: propriul său interior, propria sa conștiință. Universul său interior a sărăcit, s–a uscat nemaifiind în contact cu esența transcendentă a universului. Acesta este adevăratul motiv pentru care cetățeanul secolului 21 este alienat, stresat, insingurat, nefericit, din ce în ce mai încapabil să relaționeze cu esențele firii, cu el însuși și cu universul în care trăiește. Omul s–a rupt de esența sa. Niciodată omenirea nu a avut mai multe bunuri materiale ca în prezent și niciodată nu a fost mai nefericită și mai bolnavă ca acum, când ruptura fața de această forță inteligentă și coordonatoare a universului este aproape totală. Sau, în limbaj mistic, s–a rupt de Dumnezeu. Toate sistemele mistice susțin că adevărul trebuie căutat în inima omului, în interior, restul fiind iluzie. Redescoperim acum, prin intermediul psihologiei transpersonale, că marea cheie se află în psihicul omenesc. Redescoperim acum ceea ce oamenii știau în urmă cu mii de ani, că prin intermediul conștiinței avem acces la planurile fundamentale ale universului. Întoarcerea către interiorul ființei și către profunzimile conștiinței este singura cale viabilă pentru că rătăcirea sa ia sfârșit. Redescoperim acum adevăruri fundamentale, doar că a trebuit să ajungem pe marginea prăpastiei, a nefericirii și a inconștienței ca să le putem vedea. Pe mine m–au ajutat foarte mult în cercetările mele medicina și filosofia orientală. În taoism, simbolul omului este exact o legătură, o punte între pământ și cer, între materie și principiul superior. Cei vechi știau. E timpul marii întoarceri și am convingerea că acum se închide o buclă. Așa se explică revirimentul mondial al întoarcerii spre natură, spre ecologie, spre interior, întoarcerea către credință, către ideile străvechi ce stau la baza tuturor religiilor, interesul uriaș pentru psihologie în lumea modernă, pentru ezoterism, pentru parapsihologie etc. Omenirea simte că îi lipsește ceva, și asa este. Golul interior nu mai poate fi nesocotit. Nu întâmplător, în țările mai puțin avansate tehnologic, oamenii se declară mai fericiți decât în occident. Nu întâmplător, cancerul și bolile psihice au cifre statistice mult mai mari în țările avansate. Există o legătură între toate acestea și rătăcirea omului față de adevarata sa esență.

 

– Sunteti psihiatru. Vorbiți despre întoarcerea către interior, care ne–ar face să fim mai… fericiți. Ce înseamnă de fapt această întoarcere către interior? Revenirea la credința în Dumnezeu, mersul la psiholog sau ce?

– Vedeți? Suntem atât de departe de universul interior, încât ne imaginăm că îl putem găsi tot în exterior, la biserica sau la psiholog sau în altă parte. Nici nu mai știm drumul către ființa noastra intimă. Spuneam că în vreme ce occidentul și–a căutat fericirea în lumea exterioară, pe care a încercat să o stăpânească prin tehnologie, orientul s–a aplecat mai curând către lumea interioară, dezvoltând tehnici de introspecție și reusind astfel să cartografieze, mult mai precis decât occidentul, universul interior. Această cunoaștere a ființei lăuntrice, de fapt, dă sens existenței. Cuvântul sens este fundamental. Oamenii nu pot trăi fără să aibă un sens al vieții, al existenței, al ființei, o înțelegere. Ceea ce se petrece în civilizația occidentală este o pierdere a sensului existenței, care conduce la nefericire și mai ales la frica existențială. Ca să uităm de acest non–sens evident, de această goană după vânt, de această deșertăciune a deșertăciunilor, ne prefacem că totul e în regulă, ne uitam la televizor, ne refugiem într–o realitate virtuala, într–un fals, ca să ne ținem mintea ocupată. Trăim emoții care nu sunt ale noastre, apoi comunicăm la telefon sau pe internet cu oameni pe care nu–i vedem și credem cș aceasta înseamnă relaționare, când, din nou, avem de–a face cu un surogat. Descoperim în jurul nostru oameni care au totul, mașini, bani, obiecte nenumarate, dar care ajung la psihiatru, care se refugiaza în alcool și droguri, deși aparent nimic nu le lipsește, doborați de depresie. Credem mereu că ne lipsește ceva din afara noastra ca să fim fericiți și, când obținem acel ceva, descoperim că tot nefericiți suntem. Aceasta se datorează lipsei de sens pe care o simțim inconștient, îndepărtării de noi înșine, înstrăinării de esența finței noastre. Orientalii au știut să nu piardă această orientare, să rămână în contact cu interiorul. Fericirea este o stare de a fi, iar o stare este exclusiv generată în interior. Nu depinde de cicumstanțe exterioare. În occident, Dumnezeu este imaginat undeva în afară. În orient, este înăuntru. Primii creștini știau acest lucru.

Intoarcerea lui Dumnezeu

Din acele timpuri provine extraordinara “rugaciune a inimii”, una dintre cele mai puternice mijloace de accesare a dimensiunilor interioare ale ființei, care a supravietuit în Europa până în zilele noastre, o tehnica echivalentă cu meditațiile Orientului. Numai că toate astea au fost uitate. Psihologul nu face altceva decat să ne însoțească pe drumul către noi înșine, ne ajută să descoperim meandrele propriului interior, să ne regăsim sensul. În orient nu este nevoie de psihologi, pentru că acolo au fost dezvoltate tehnici de introspecție, de meditație, de cunoaștere a spațiului interior, singurul în măsură să ne racordeze la ritmurile universului, să ne dezvăluie adevarata semnificație a vieții. Omul modern este atât de înstrăinat de sine, încât îi este și frică să rămână singur, în tăcere, în spațiul interior. Așa se explică această insatisfacție generalizată într–o mare de bunuri care ne înconjoară, valul de sinucideri, de depresii, de alienare. Dacă ar trebui să dau un sfat, cum să ne apropiem de noi înșine, ar suna banal, pentru că știți deja. Sau credeți că știți, dar n–ați încercat niciodată cu adevarat. V–aș spune: “Apropiați–vă de natura, învătați să ascultați, practicați meditația, conștientizarea, aveți curajul să vă simțiți inima. Să–i răspundeți”. Banal, nu? Dar ați încercat vreodata cu adevarat să faceți acest lucru? Oamenii ies în natura sau pe malul mării, și în loc să se conecteze cu mediul, stau cu muzica dată la maximum, iar când sunt obosiți, se uită la televizor crezând că asta îi va relaxa, când în realitate ei continuă să se depărteze continuu de ceea ce sunt cu adevarat.

 

“Umanitatea se află pe drumul de întoarcere acasă”

– Creionați o umanitate aflată în derivă, un peisaj destul de depresiv. Omul modern nu are nici o șansă să iasă din acest cerc vicios al vieții moderne?

– Nici o clipa nu am spus asta. Eu cred cu adevarat ca lumea se schimba, că există o modificare foarte subtilă, dar constantă în ultimii zeci de ani, în conștiința omenirii, și că această criză nu va face decât să ne întoarcă pe drumul cel bun. Sunt un optimist incurabil și am încredere – nu în înțelepciunea umanității neaparat, ci în înțelepciunea acestui univers extraordinar de complex, superb, din care facem parte și noi. Faptul că știința a ajuns la frontiere care acum 50 de ani erau inimaginabile, faptul că spiritualitatea se întoarce într–un fel sau altul în lume, faptul că din ce în ce mai mulți oameni se află într–o căutare conștientă a sensului, toate acestea mă fac să fiu optimist. Aproape am terminat acum o nouă carte a cărei idee centrală este tocmai regăsirea acestui sens pierdut al existenței. Cred că întoarcerea la adevarurile primordiale ale umanității este pe cale să se petreacă, deși semnele exterioare sunt îngrijorătoare. Distrugerea sistematică a mediului, războiul care a devenit o realitate permanentă a lumii contemporane, alienarea generală a individului, toate acestea sunt dublate de o conștientizare din ce în ce mai acută a acestor fenomene. Este ca atunci când, înainte de o vindecare, boala mai dă un ultim atac major. Sunt încredințat că participăm cu toții la o mutație de proporții în conștiința umanității și că, dincolo de semnele alarmante, în zilele noastre se închide un cerc. Suntem pe drumul de întoarcere acasa, în adevarata noastră ființă, oricât de lung este drumul cunoașterii și înțelegerii, pe care–l avem de străbătut.

 

 

Sursa: http://www.florentina.ro/Interviu/657